After War (Drama)

Capitolul 1: Prolog - Trecutul (capitol in curs de refacere)

Capitolul 2: Problema

Departe, departe, in inima Oceanului Atlantic, noaptea cuprindea imprejurimile. Bolta cereasca era acoperita de o multime de mici licuriri jucause, ce pareau atat de aproape si totusi atat de distante. Mandra luna, se inalta ca o doamna eleganta, strecurandu-se printre stele precum o copila. Natura splendida se apleca in fata cortinei covarsitoare aparuta.
Razele lunii luminau ziduri pustii ale cetatii, care adapostea, la poalele falnicului munte, un castel magnific. Peretii pareau din marmura, atarnand tablouri cu diferse teme, de la batalii la peisaje si de la fapte eroice la imparatese. Un coridor lung cu podea din argint ducea spre sala tronului, unde regele privea trufas spre bogatiile sale. Tinea un sceptru aurit cu un diamant in varf, iar cealalta mana pe scaun, de asemenea din metale si pietre pretioase. In fata sa, pe o masuta de clestar, stateau nenumarate bunuri: margele, cercei, medalioane, pahare cristaline, aur, argint, bronz, fier, matase si multe altele. Era un rege bland cu fiica sa, insa nemilos cu cei ce ii incalcau cuvantul. Aspectul fizic nu-l avantaja, fiind gras si de o inaltimea medie. Pe de alta parte, fusese un conducator afemeiat, caruia ii placeau bogatiile atat de mult, incat a ajuns sa oblige supusii sa-i ofere daruri.
Daca urmai acelasi coridor, dadeai de niste scari pe care se urca in spirala. La cativa metri de locul unde se opreau scariri, se gasea o usa mare modelata de departe imparateste. Deschizand-o, zareai o tanara domnita imbracata in rochie rosie de matase trasa-n fir de aur, cu umerii bufanti, lunga si larga in jos, dar stramta in jurul bratelor si al taliei, forma corpului fiind accentuata. Parul era prins intr-un conc, atarnand cate o suvita unduita pe langa urechi. Pe cap avea o coronita din catifea impletita atent. Frumusetia ei nu era doar in exterior, sufletul ii era bun, iar caracterul imprastia caldura catre toti cei aflati in jur. Un singur detaliu destrama peisajul de basm: figura-i era trista, iar ochii infundati in intuneric. Imbujorarea ce adesea ii lumina fata catifelata precum petala trandafirului, disparuse, inlocuind-o o privire trista, fara de speranta. Buzele ce candva exprimau zambetul inocent, plin de veselie, murmurau acum durerea din sufletul ei. "De ce? De ce nu pot fi ca ei? De ce nu pot iesi din castelul acesta blestemat? As da orice numai sa pot iesi din aceasta inchisoare, fie si pentru o zi."
Usa aurita se deschise brusc, insa lin. O femeie in toata firea se indrepta spre tanara ingandurata. Purta o rochie bufanta, de culoarea celei mai prospete portocale, cu umerii goi peste care cadea subtil paru-i mai luminos decat orice spic de grau, insa o coroana argintie, simpla, ii acoperea crestetul. Pasi ii erau usori ca pana, mersul mladios ca pe apa, iar chipul de inger. Buzele insangerate se deslipira si un glas bland isi facu aparitia:
-S-a intamplat ceva, draga? sopti suav aceasta spre fata de la fereastra, dar sunetul vocii ei rasuna in intreaga incaperea, nefiind mai mault de doua persoana inauntru.
-Nimic...
-O, draga mea, sunt sigura ca tatal tau are un motiv bine intemeiat pentru care nu-ti ingaduie sa parasesti gradinile castelului. In regat se pot afla multi oameni periculosi, e doar ingrijorat, aici esti in siguranta, continua parca citindu-i gandurile.
-In siguranta? Sunt captiva in acest castel afurisit ! Nu-i pasa de fericirea mea, ci doar sa se simta el bine. As da orice, orice, numai sa pot vedea lumea si nu doar din spatele zidurilor acestea miselioase. As renunta oricand la rangul...
-Nu vorbi asa ! o intrerupse femeia pe un ton ferm. Ca mostenitoare a tronului si fiica a regelui, ai anumite atributii pe care nu le poti nega.
-Mama, te rog, incuviinteaza-mi plecarea! Iti fagaduiesc sa ma intorc inainte de apusul soarelui, se milogi tanara printesa. Era atat de disperata, incat s-ar fi pus pana si in genunchi pentru a i se oferi invoirea.
Oricat ar fi urat regina acest lucru, trebuia sa recunoasca. Intr-adevar, regelui ii pasa mai mult de dispozitia propriei persoane decat de sentimentele celor doua femei. Desi comportamentul sotului o dezgusta, nu putea permite asemenea vorbe. Peretii aveau, au si vor avea mereu urechi care ii vor aduce la conostinta conducatorului toate cele petrecute. Blonda ramase incremenita, iar mintea ii era invadata de mii de ganduri negre. Se simtea goala, ceva lipsea...dar ce? Avea tot ce-si putea dori cineva, ceea ce altii doar visau, insa simtea ca nu e suficienta, ca nu e ceea ce conteaza...ca pierduse tot. In toti acesti ani, ani in care a condus regatul alaturi de sortitul ei, nu s-a intrebat nici o secunda ceea ce gandea acum. Era purul adevar, de cativa ani totul isi pierduse esenta, dar doar abia cand fata i se planse realiza ce a uitat: bucuria, placerea de a trai liber. Ca regina, avea anumite indatoriri fata de popor, iar ca sotie fata de barbatul ei. Sentimente dureroase isi facura loc in inima sa...
Totusi, isi relua stapanirea de sine curand. Isi privi odrasla cu obisnuita stralucire a ochiilor sai de straveziul pe care il au valurile ce lovesc stancile la prima raza a soarelui, printre gene lungi si rasfirate. Tanara bruneta, caci paru-i era de un negru mai inchis decat cenusa deasa, tinea mainele impreunate in dreptul pieptului, iar privirea in pamant, implorand-o in continuu sa-si inmoaie inima. Regina ofta, apoi lua in palmele catifelate fata copilei ridicand-o.
-Voi vedea maine ce pot face, se indupleca femeia. Lasa chipul din mainile ei si parasi incaperea.
Nici nu avea nevoie de mai mult ! Acest glas bland ce putea convinge inima temutului rege, ii incredinta o ultima incercare. Bruneta se ridica cu o raza de speranta in ochii de smarald si un zambet strecurat printre buze. In pasi de dans se indrepta spre fereastra, unde o vrabiuta se aseza pe degetul ei intind spre cer. "Imi impartasesti bucuria, nu-i asa? In curand, voi fi libera ca pasarea cerului, ca tine" alinta vocea mladioasa a printesei cantecul vrabiutei.
Discul inflacarat inlocui astrul noptii, iar razele e ravarsau peste tot tinutul
In sala tronului se presupunea a fi liniste, iar singurele sunete erau produse de tocurile blondinei. Cobora cu atentie treptele, tinandu-si rochia, pana ce ajunse in gigantica incapere, in mijlocul careia sotul statea pe scaunul regal.
-Richa...incerca femeia sa ia cuvantul.
-Nu acum, Miranda ! o oprise poruncitor barbatul, astfel incat ea se supuse. Supararea i se putea vedea in ochi. Il intoarse spatele, continuand a privi omul cu care vorbise inainte de a fi intrerupti, isi drese glasul, apoi isi relua vorbele pe acelasi ton aspru. Nu aveti nici o intrebuintare ! Nu sunteti in stare de nimic si va mai numiti oastea mea ?! Armata de Aparare, oastea cea mai puternica?! Piei din fata mea, strange-ti ostirea si aduceti-mi nenorocitul viu ! Voi avea placerea de a-l face bucati...
Cand conducatorul Ostirii de Aparare pleca, blonda se apropie de cel incaruntit de vreme si-i lua mana, sarutand-o bland. Privirea ei subtila parca il intreba "Ce s-a intamplat?" , astfel incat acesta ii se confesi. Problema era un bandit, care devenise foarte popular, respectat oarecum si chiar temut printre tarani , o legenda vie s-ar fi putut spune, fiind singurul ce ani la rand jefuise fara ca regalitatea sau armata sa ii afla identitatea, apoi se dezvalui din propria dorinta, isi batea joc de soldati pacalindu-i, dar mai ales de Armata de Aparare. Acest afurisit talhar - in ciuda varstei fragede - ii era ca un ghimpe in spate, deoarece conducea o intreaga banda - cea mai vanata atunci - si pe deasupra bandele au inceput sa se inmulteasca, crescand numarul nelegiuirilor. Unica solutie de a opri sporirea ar fi fost sa prinda legendarul, dar cum? "Gaseste punctele slabe" spunea experienta, insa pana acum nu s-a aflat nici unul...daca intr-adevar nu avea? O, ce-l mai ura regele !
Miranda, caci acestea ii era numele, asculta cu atentie ceea ce apasa greu inima barbatului. Sufletul i se intrista vazand amaraciunea lui si continuand a-l tine de mana, incerca sa-l aline:
-Il vor prinde si va fi pedepsit dupa faptele sale, precum se cuvine, iti fagaduiesc. Femeia dorea sa-i dea chiar si cea mai mica speranta, o mica bucatica din fiinta ei, pentru a-i da puterea de a-si termina domnia cu capul sus. Cand regele vru sa afle ce ii apasa ei sufletul, acesta evita contactul vizual si murmura vag ca nu are nevoie de alte ingrijorari, insa la insistentele lui, ii dezvalui intentia anterioara: Fiica noastra suspina dupa frumusetile regatului...
-Ajunge ! Indrazneste sa-mi nesocoteasca porunca?! Va parasi gradinile castelului doar cand va implini optsprezece ani si nici un minut mai devreme, se rasti el.
-Richard, dragule, nu o poti tine intr-o colivie. E o visatoare, simte arzoarea libertatii...
-Sa si-o infraneze. Daca blestematul acela pune mana pe ea?
-Nu a zarit-o nici pentru o clipa, nu o va recunoaste chiar de-ar fi sa treaca pe langa ea.
Ultimele cuvante il pusera e ganduri, avea dreptate, totusi isi pastra fermitatea si, totodata, raspunsul - nu. Ceea ce nu stiau era ca o domnita le asculta conversatia. Brunetei ii cazura mici cristale lichid din ochii inlacrimati pe chipul fin, palid acum, care apoi cazura pe podeaua stralucitoare, iar amaraciunea ii cuprinse inima la auzul verdictului. Fata se ridica - deoarece statea in ghenunchi pentru a nu atrage atentia astfel incat sa nu fie vazuta - si alerga in gradina, unde se lovi de Christopher, care fusese certat de rege cu cateva minute in urma, fiind conducatorul oastei. Imbracamintea cavalereasca ii acoperea trupul inalt si bine facut, era chiar un baiat chipes. Cateva suvite ale bretonului de nuanta soarelui in apus se prelungeau peste ochii ciocolatii, mari pe moment, ce o priveau bland.
-Milady, fie-va cu iertare neindemanarea mea, raspunse acesta cu respect mirat de aparitia brusca a fetei.
-Inceteaza, Chris, in vreme ce nu suntem urmariti numeste-ma doar Desiree, il linisti bruneta, pe semne ca se cunosteau de mici copii. Isi sterse lacrimile ce-i inundasera fata si intreba ingrijorata: Cati s-au razvratit impotriva regalitatii? Cat de periculos e acest badit?
Roscatul se incrunta si stranse pumnul, apoi o avertiza cu o voce cat de poate de serioasa dandu-si seama care ii erau planurile:
-Desiree, rogu-te, nu te apropia de el. Daca primeste de veste ca esti fiica regelui si mostenitoarea tronului ar putea sa te raneasca. Din cauza lui a sporit numarul in randul talharilor si al bandelor lor. E foarte periculos, nu e omul potrivit cu care sa te duelezi, rogu-te, ramai in castel, unde esti in siguranta.
Domnita ridica o spranceana si schita un zambet siret, care disparu in scurt timp cand pufni in ras vazandu-si prietenul atat de agitat. Ea ii stia firea grijulie, in ciuda rangului onorabil cu care fusese investit. Intr-adevar, Desiree iubea luptele, isi dorea sa fie cavaler in loc de printesa, manuia sabia, arbaleta si arcul destul de bine, insa rangul si trupul feminin nu-i permiteau cavaleria. Totusi, aceasta ii aminti ca nu a implinit optsprezece ani, prin urmare nu-i era ingaduita indepartarea de gradina castelului, mai ales fara protectie din partea armatei.
Christopher, sau mai scurt Chris, comanda pregatirea de atac, iar ceilalti cavaleri din Armata de Aparare ii respectara ordinul. Ei isi imbracara straiele cavaleresti, scuturile, sabiile, arcurile, urcara pe cai si gonira pe usa curtii palatului. Atunci mintea fetei sclipi o idee, astfel incat se strecura in camera unei slujitoare sterpelind o mantie ponosita cu care isi acoperi hainele cavaleresti - exceptand coiful si scutul, pe care nu le mai luase - si sabia, isi murdari fata cu cenusa, sacapand un mic stranut, isi ciufuli parul, apoi acoperi crestetul cu gluga vechiturii. In acest mod putea parasii gradina fara a fi suspectata. Zis, facut si reusit !
Acum fata se plimba fara nici o retinere pe strazile regatului. Era o aglomeratie de nedescris, in stanga oameni, in dreapta alti oameni, in fata altii, peste tot oameni, dar acel cortegiu nu o deranja. Totul era feerie cu drapele sclipitoare falfaind la balcoane ori in varful caselor. Se bucura de fiecare din cele vazute, fie el obiect, adult, copil sau altceva. Pe marginile aleii se gaseau tarabe cu tot felul; desi se putea considera o piata, cele medievale fiind deseori inguste, aceasta era foarte larga si lunga. Aproape tot regatul era cuprins de ea, insa pe doar o mica parte tarabele era "impinse in afara", deoarece majoritatea erau case bine fixate in pamant. Bineinteles, nu erau toate cantine, iar zgomotul incepea in jurul birtului, unde in coltul cel mai intunecat si mai indepartat de usa se afla douazeci si patru de trepte ce duceau la camera in se intalneau, avand parte de multe asa-zise doamne de companie, banditii si bandele lor si uneori...sau mai mereu...se luau la cearta si mai tarziu la lupta. Tot din carciuma, asta data de la nivelul normal, ieseau oameni rumeniti in obraji de bautura, care mergeau pe cinci carari, gesticuland, strigans, aclamand pe ... doar ei stiau cine. Nimic neobisnuit ! Mirosuri imbietoare invadau narile fetei, inchizand ochii intrucat sa le simta mai bine numai pentru o clipa. Nevazand pe unde merge fu readusa la realitate de un grup de talhari care radeau...de cine nu stia sigur, dar avea o banuiala ca ea era aceea. Intorcandu-si privirea observa o caruta noroioasa ce venea in graba, cu o gloaba de cal nechezand si galopand alert - deoarece fusese speriat de niste hoti care pradasera mijlocul de transport, probabil pentru cereale, caci parea greu de imaginat ca acolo sa se fi gasit vreo comoara - , care o infricosara cumplit, asa incat ramase incremenita chiar in fata ei.

III. Salvata...de doua ori, oare?

Un zgomot asurzitor se produse in urma strigatului disperat. Calul se opri tropaind pe loc la fel de agitat precum venise, iar caruta intoarsa din pricina ciocnirii statea infipta intr-o taraba. Atentia trecatorilor fu acaparata de accident. Se adunara multi in jurul tinerei cazute la pamant, insa acesta parea in regula, inspaimantata, dar teafara. Ceea ce tocmai lovise vehiculul era doar o sticla plina de vin aruncata sau scapata. Desiree simtea un corp cald langa ea si cateva firisoare, mai aspru decat ale ei, care ii gadilau obrazul fin. Deschise cu grija un ochi, apoi pe celalalt, nevenindu-i sa credeada ca traia. Instantaneu, ochii un baiat deasupra trupului acoperit de taioasa mantie luata de la slujitoare. Respiratie i se ingreuna de emotie, cativa stopi de transpiratie trasau dare pe piele, iar obrajii i se rumenira din cauza rusinii simtite. Printre genele sale lungi, printesa remarca privirea individului care o salvase. Oh, ce ochi frumosi avea ! Verzi precum iarba proaspata de primavara, mai stralucitori decat stelele, insa atintiti spre caruta. Observand cum il zarea, tanarul se ridica dandu-si la o parte parul la fel de galben ca o narcisa.
-Multumesc, tresari tulburata. El nu raspunse, doar facu un semn din cap intorcandu-i spatele.
Politicoase maniere, nu-i asa? Ce mai conta, victima era nevatamata !
Un armasar negru ca noaptea aparu intre cei doi. Coama avea nuante sangerii, care acum ii fluturau in adierea existenta. Superbul exemplar se ridica in doua picioare si scoase un sunet puternic, ce avea ca menire intimidarea adversarului. In seaua cea ca de jaratec statea cu spatele drept un tanar roscat, tinand hamurile in mana stanga. Purta sacrul costum de cavaler de culoarea cerului nocturn al verii, iar pe pieptul acestuia se observa emblema familiei. Chris avea o expresie nervoasa deoarece considera ca printesa se afla in pericol. Duse mana dreapta la sapada si o scoase din teaca indreptand-o spre tanarul blond, apoi ii striga - pe acelasi ton poruncitor obisnuit in discutiile lor - sa se predea in numele regelui.
-Fie-mi cu iertare, dar nu am dispozitia vizitei de curtoazie. Prezentati-i sincerele mele regrete, replica ironic individul.
-Oricine indrazneste asupra domnitei Desiree va da socoteala Altetei Sale, ameninta roscatul.
-Prea bine, nobile cavaler, dar nu m-am apropiat de dansa. In fine, daca imi este cuvenit eu ma retrag, continua glumet blondul facand o plecaciune.
Christopher isi cunostea datoria de supus al regelui, dar prefera sa-l priveasca cum se indeparteaza. Oricat si-ar fi dorit duelul, nu putea risca siguranta brunetei...si nici nu vroia. Incerca sa-si pastreze controlul de sine si mintea limpede. De fiecare cand il zarea, de fiecare data cand ii scapa printre degete simtea un dispret cumplit. In suflet ardea o flacara de ura. Spre norocul sau avea o gandire suficient de stralucita si agera, astfel incat invatase sa se stapaneasca.
Privi in urma blondului pana acesta se departa indeajuns de mult. Inchise ochii si trase aer adanc in piept. Vroia sa fie calm, iar acesta era modul sau de a se linisti in conditiile de fata. Clipi o data, apoi se intoarse spre printesa ajutand-o sa se ridice. O privea dezamagit, insa ideea de a afla toti cei din jur cine era ea de fapt nu parea o optiune buna de ales. Hotari sa nu-i dezvaluie identitatea purtandu-se cu dansa precum cu oamenii de rand.
Ii spuse autoritar sa incaleci alaturi de el pornind impreuna spre castel. Taranii nu prea intelesera ce tocmai se intamplase, ci doar ca o fata fusese salvata de un baiat pe care tot regatul il cunostea. Mergea perfect cu ideea cavalerului.
Intregul drum, tanara se minuna de tot ce vedea, chiar si de o bovina pe care o vazuse doar in pozele cartilor. Totul parea magic, mai fermacator decat povestiile doicii. Si-ar fi dorit sa petreaca mai mult timp in afara zidurilor castelului...
-Milady, sparse el tacerea, daca Maria Sa va afla...
-Nu e necesar, il intrerupse Desiree cu o expresie tematoare, tata nu trebuie sa afle.
-Chiar si-asa, ce avea de impartit caraghiosul acela cu tine? Si cum te-a recunoscut? se ingrijora roscatul.
-Nu a facut-o, el doar...mi-a salvat viata, ezita bruneta plecand capul si atintindu-si ochii in pamant.
Chris o privi deranjat, apoi se intoarse incruntandu-se. Nu era chip s-o creada ! Dintre atatia oameni, el s-o fi salvat ?! Cu neputinta ! Fata il dadea de gol: era mai ingrijorat ca niciodata, iar o mie de ganduri si intamplari i se relatau in ganduri. Regele era rege, dar cum sa-i spuna? Daca si-ar fi asumat responsabilitatea, ordinul de executie ar fi fost dat fara asteptare, apoi cine ar mai avea grija de printesa? Cine altcineva o cunostea mai bine decat el? Ofta puternic hotarand sa nu raporteze cele petrecute. Le porunci celorlalti cavaleri sa nu scoata o vorba, caci altminteri va fi de rau. Isi inalta privire si inchise ochii, lasand lumina apusului sa-i inhate.
Acelasi amurg revarsa raze ruginii asupra regatului. Tot sagetile asfintitului scaldau castelul aducandu-l la o culoare rosiatica, dar cu mici nuante stravezii de portocaliu palid. Soarele era chiar in spatele palatului oferind o priveliste feerica. Adierea blanda si linistitoare flutura steagurile asezate in varful fiecarui turn...steaguri pe care era imprimat acelasi semn aflat pe mana printese - dar care, dupa cum spune vorba "Invizibil pentru idioti", nu putea fi vazut decat de vrajitori sau de oameni macar cat de cat aprinsi la minte - , simbolizand vulturul. Animalul fusese ales sa tainuie ca stema a regatului de insusi Arthur Tiberius, unul dintre cei mai mari conducatori din istoria insulei. Vulturul, dupa cum bine se stie, reprezinta intelepciunea, drept pentru care a ramas pecete regala ca respect adus lui Arthur, domnia sa fiind considerata dreapta si inteleapta. Totusi, as minti daca as spune ca aceasta pecete s-ar potrivi intru totul actualei domni.
Revenind la peisaj...norii pufosi se indreptau spre uriasa minge de foc acaparata pe jumatate de orizont. Ei acoperisera demult satucul, dar acest amurg lasase-n urma-i un regat de-o frumusete mirifica.
Si daca tot vorbeam despre acesta regiune, ar fi cazul sa mai zic si ce se intamplase prin ea, in timpul in care printesa era adusa la resedinta. Astfel...
Multimea atrasa de accident se risipi odata cu plecarea celor implicati. Pe loc ramase doar un tanar care isi cauta din vedere, dezorientat, prietenul. Realiza ca parasise spatiul respectiv, insa considera ca nu ajunsese prea departe. Si mare dreptate avea ! Nici nu se sinchisise sa grabeasca pasul, mergea fara pic de grija privind cerul, mers tipic pentru el. Cautatorul, purtand o vesta neagra cu o scurta blana de-un maroniu deschis care lasa la iveala obdomenul bine lucrat si niste pantaloni la fel de intunecati, alerga inspre el, monopolizandu-i atentia, determinadu-l sa se opreasca si curiozitandu-l in legatura cu graba.
-Ce e? se interesa scurt blondul privindu-l oarecum nepasator.
-Trebuie sa-mi explici cum o faci ! Cum naiba atragi atatea femei? Si frumoase pe deasupra...se agita cel venit repirand greoi, insa tinand o sticla de alcool in mana stanga.
-Iarasi ai nevoie de doica? Sunt seful tau, nu doica ! comenta baiatul deranjat de mirosul tipator al acoolului. Ai baut prea mult...
-Sasha, am varat doar o sticla...si o leaca dintr-asta, se apara acuzatul rizicand mana si totodata obiectul aflat in ea. Asculta...
-Nu, Nathaniel ! Tu o sa asculti, il intrerupse blondul, duhnesti a betie, iar eu nu-mi bat capul cu tine asa.
Nathaniel...seful era clar tulburat, desi era a n oara cand facea astfel de lucruri. Hotari sa nu-l distraga mai tare, deoarece chiar si el se temea de Sasha. N-o fi parand blondul fioros, insa Nathaniel stia prea bine cat de dur poate fi. Si chiar de firea-i era...sa zicem distrata, nu-si permitea sa forteze situatia, astfel incat rasufla usurat si duse mana dreapta - tatuata in dreptul bratului cu un model tribal - la cap, pe care il apleca. Bretonul de un saten foarte inchis acoperi pentru un moment acei ochi atat de caprui cu nuante aurii si atat de cuprinzatori. Isi sterse fruntea transpirata de emotii, apoi continua sa mearga in urma amicului sau. Fara a mai lungi fobiile satenului fata de Sasha, voi pune audienta in instiintare ca a adormit la scurt timp dupa ce se asezase langa foc, alaturi de colegii din banda in care se gasea.
Desi toti ce-l inconjurau adormisera, seful lor ramase treaz. Blondul nu se gandea la nimic altceva decat tanara de adineaori, cea pe care o salvase. Nefiind interesat de fete neajutorate sau care se prefac fara aparare doar pentru a fi salvate de un tip dragut, Desiree nu-l atragea in fel si chip. Cu toate acestea, era ceva legat de ea, ceva ciudat, fapt ce-i determina curiozitatea si dorinta de a o reintalni, de preferat in alte circumstante si, categoric, fara intervente cavaleresti. O intrebare ii cutreiera gadul - "Cum s-o gasesc, cand nu-i stiu numele?".
Bruneta parca-i auzea gandul ! Asezata in patul imens si imbibat in miros de trandafiri cu petale sangerii si imaculate aruncate in jurul lui, amintirile minunte ale satului ii rascoleau mintea. Pe de-o parte nu fusese niciodata mai fericita, insa pe de alta se temea pentru siguranta lui Chris. In acea sera nu accepta sa fie schimbata de servitoare, ci le respinse cu inversunare de cum cerura permisiunea de a intra. Privea neclintita tavanul crem deschis, iar la scurt timp adormi cu inima impacata, alintata de lumina misterioasa a lunii.
Totusi, somnul nu ramase dulce dupa cum spera, zeci de cosmaruri il tulburau.
Era inconjurata de neant...nici o sclipire, nici un sunet. Unde ma aflu? Ce e locul acesta? Apoi trasari - Nu pot vorbi ! Isi auzea doar gandurile, dar glasul lipsea cu desavarsire. Continua sa mearga prin intuneric sperand sa gaseasca iesirea. La un moment dat, o lumina necrutatoare ii taie vederea. Ochii mei ! Nu pot vedea nimic ! Abia dupa minute lungi reusi sa strabata cu privirea lumina orbitoare. Atunci observa cum intunericul disparuse, iar in fata ei se infatisa o usa imensa, bine aurita. Sala Tronului...realiza bruneta, apoi inghiti in sec si o deschise. Imediat zari doua persone familiare. Richard, tatal ei, statea impunator pe jilt impungandu-l din priviri pe ostasul inchinat si demn de a-si asuma responsabilitatea. O voce grava strabatu incaperea "Moarte !". Auzind cuvantul si in acelasi timp ordinul, Desiree cobori scarile in graba, intervenind cu cateva secunde inainte de a fi arestat Christopher. Nu ! striga ea disperata.
Acelasi strigat o trezi...visase ! Din pricina sperieturii, respiratia i se accelara, iar ochii se fixasera intr-un anumit punct. Stropi de sudoare se prelingeau pe chipul palid, cu o expresie inca speriata. Nu mai astepta nici o secunda ! Cand auzi tonul autoritar al regelui, bruneta alerga tematoare in Sala Tronului. Richard ocupa jiltul, iar Chris tinea privirea plecata in fata acestuia, exact ca in cosmarul ei.
Tanara pasi grabi cu picioarele goale si rochia de noapte dantelata, tipand speriata de ceea ce ar fi urmat. Atentia tuturor aflati in sala fu indreptata catre ea. Fata se opri doar intre rege si cavaler, implorandu-si tatal sa nu faca un gest necugetat. Cristale mari se scurgeau din ochii indurerati. Incerca sa explice de ce era ea vinovata, nu roscatul, insa regele o opri din balbait, asigurand-o ca discutia era intru totul despre altceva si nu avea gand de rau asupra cavalerului, dar ca va avea o discutie cu ea mai tarziu. Desiree se linisti, apoi se intoarse in pat, la indrumarea barbatului.
Urca scarile lent, ajungand intr-un final in camera. Aici, o astepta o femeie blonda, a carei ochi verzi o priviau bland. Bruneta se aseza la randu-i si lasa capul in poala mamei, adormind si, de aceasta data, visand frumos.

IV. Prânz cu năbădăi

Un glob arzător se înălţa mândru deasupra regatului. Îşi arunca săgeţile luminoase asupra câmpurilor de cereale, pădurilor înverzite şi livezilor înflorite. Razele i se oglindeau înapa limpede a râului ce traversa vioi insula, de la un capăt la altul.
Soarele se reflecta şi în armura bine lustruită a unei persoane îmbrăcate în cavaler. Aceasta încerca să liniştească armăsarul alb precum fulgul de nea, pe care îl scosese din grajd pentru a părăsi călare curţile palatului. Îl mângâie uşor, apoi încălecă, dar când să-i dea bice fu întreruptă:
-Unde crede Alteţa Sa că pleacă?
Tânărul apucă de căpăstrul azuriu şi duse animalul înapoi în grajd. Îi întinse mâna fetei, ajutând-o să coboare. Deoarece ea nu înţelesese cum a recunoscut-o, băiatul îi explică fără prea multe detalii că lipsea o armura, iar dânsa era singura care ar fi luat-o, ştiind cât de încăpăţânată poate fi.
-Poftim ! schimbă rapid subiectul când îi observă privirea. Îi dâdu o paqrte din mâncarea cailor pentru a-i hrăni, deşi nu se putea considera o treabă demnă de o prinţesă.
Cavalerul o avertiză nici măcar să nu încerce să facă "plimbări" prin sat, fiindcă va fi cu ochii pe ea. Desiree încercă să-i schimbe decizia prin diverse motive, însă fără rezultat. O gură de aer proaspăt, poate şi nişte flori...grădinile palatului erau întinse şi împânzite de plante înmiresmate; fructe şi peşte...avea servitori; rochie nouă pentru bal...avea croitori...
-Încearcă să înţelegi: poate fi periculos acolo, luă roşcatul atitudine, iar tu eşti fiica regelui, nu ne permitem să păţeşti ceva.
-Şi cu părerea mea cum rămâne? se indignă bruneta. Ştiu, vino cu mine !
-Voi veni...când vei fi împlinit optsprezece ani.
Fata se strâmbă la el, făcându-l să râdă şi să-i reamintească manierele regale. La câteva minute după, băiatul primi ordinul de a înceta obiecţiile.
Se întinseră amândoi pe iarba de pe a cărei fire se scurgeau lacrimile dimineţii. Norii pufoşi şi imaculaţi traversau lin bolta, iar din când în când acopereau temporar discul înflacărat. Cavalerul privea atent cerul, iar gândul îi era departe. Deşi acest fel de relaxare îl caracteriza, acum nişte idei îngrijorătoare îi străbăteau mintea. El oftă adânc şi închise ochii preţ de câteva secunde, apoi şopti cât să fie auzit doar de către brunetă :
-Ai cinci minute : du-te de îmbracă veşminte umile, iar eu voi înhăma armăsarul cel negru. Om prânzi în afara palatului, însă Coroana nu trebuie să afle.
Desiree afişă un zâmbet sincer, realizând că băiatul risca pentru ea şi numai pentru ea. Reacţia aceasta dispăru odată cu momentul amintirii timpului rezervat pentru a se schimba. Roşcatul o privi cum aleargă spre uşile maiestoase. Ştia că dovedea impertinenţă şi nu era mândru de decizia luată, însă nu mai putea suporta ca acea dorinţă arzătoare a domnişoarei să fie ţinută în frâu…era prea dureros s-o privească în ochi şi să-i vadă disperarea după libertate. Şi-ar fi dorit să rămână singur o vreme să-şi limpezească gândurile şi totuşi… La urma urmei ce s-ar fi putut întâmpla rău ?!
Cu mintea aeriană, se întoarse la grajd. Se opri în dreptul unuia dintre armăsari, cel al dânsului. Îşi puse mâna pe botul calului şi-l mângâie uşor. Animalul necheză puternic dându-i stăpânului de înţeles că va fi alături de acesta. Christopher zâmbi blând, apoi aşeză şaua, luă căpăstrul şi scoase armăsarul din grajd. De cum ieşi, observă o tanara ce-l aştepta nerăbdătoare. El îi întinse mâna şi o ajută să urce în şa, cu toate că ea îi replică talentul ei în materie de cele cavalereşti. De ce talent? Cea mai mare dorinţă a sa, pe lângă aceea de a părăsi castelul dupa voinţă, era să devină cavaler...lucru imposibil pentru o fată. Legile făurite de rege în persoană aminteau clar că o fată poate intra în armată sau deveni cavaler numai şi numai dacă înfrânge, într-o confruntare unu la unu, un cavaler ales aleatoriu sau numit de rege. Bineînţeles, Richard putea trece peste aceste reguli şi să investească pe orice fată dorea drept cavaler, dar nu i se părea potrivit ca tocmai el să încalce propria lege, cu atât mai mult dacă e vorba de fiica sa.
La rându-i roşcatul încălecă, cum era de aşteptat în faţa prinţesei. Dădu bice şi ieşi pe porţile uriaşe păzite de soldaţi înalţi, cu o armură destul de uşoară, dar nici unul nu observă că prinţesa tocmai trecuse pe lângă ei. Armăsarul alerga atât de repede încât ai fi putut crede că zboară şi nu se opri până nu ajunsese la o distanţă considerabilă de palat. Cei doi călăreţi coborâră în dreptul unui han, locul preferat al lui Chris de a mânca. Desiree era încântată de prima sa masă neregală chiar înainte de a intra în local. Cavalerul o avertiză, însă, că nimeni nu o ştie de prinţesă, deci să nu scoată un cuvând despre regalitate, dar cel mai important să nu se îndepărteze de el. Intrară impreună, iar Chris alese o masă lângă fereastră, apoi comandă mâncarea.
-Nu te aştepta la un ospăţ, e timpul să guşti cea mai bună mâncare a supuşilor, îi şopti roşcatul observând expresia pe care o afişa domniţa la vederea hranei. Ea înghiţi în sec, însă rămase la fel de entuziasmată de experimentarea traiului omenilor obişnuiţi.
În scurt timp sosi comanda. Băiatul savura porţia, în timp ce Desiree o privea ciudat. Cavalerul se opri pufnind în râs, apoi o anunţă că mâncarea e delicioasă şi neotrăvită. Bruneta luă seamă de cele spuse şi gustă o bucăţică, apoi încă una şi încă una până mâncă toată porţia.
Îi mulţumi tanarului pentru masă, apoi îl anunţă că-l va aştepta afară până el va plăti. Adevărul era că prinţesă tări pe cineva şi dorea să-i vorbească. Alergă afară, unde văzu doi băieţi ce vorbeau. Nu înţelegea despre ce, dar auzind de mască presupuse că discutau despre balul mascat ce se apropia. Îi urmări o vreme, uitând de Christopher, aşa încât să înţeleagă ceva din toată vorbăria. La o cotitură, unul dintre ei rămase pe loc, celălalt neînţelegând gestul.
-Ia te uită ce avem aici, un mic şoricel, grăi jucăuş blondul. Richard şi-a trimis copoii să mă urmărescă?
-Nu îndrăzni să...se indignă Desiree făcându-se observată şi pentru celălalt individ.
-Linişteşte-te, glumeam ! fu ea întreruptă. Aşadar...de ce ne urmăreşti?
Bruneta nu răspunse, nu ştia ce ar fi trebuit să răspundă. Stătea căutând cu privirea în stânga şi în dreaptă. Ar fi vrut să-i replice câteva pentru cum vorbise de tatăl ei, dar nu ştia cum. Într-un final, înghiţi în sec şi-i mulţumi pentru salvarea din ziua precedentă. Blondul părea binedispus, însă celălalt îi dădea fiori şi în acelaşi timp impresia de prostie. Oarecum stânjenită, tânăra dori să afle numele salvatorului, iar la auzirea lui exclamă:
-Tu eşti caraghisul de care se discuta ?! E perfect !
-Caraghios? Ai idee cu cine vorbeşti, fetiţo? interveni imediat Nathaniel. El e...
-...faimosul bandit, cel mai greu de capturat din toate timpurile, de care toţi se tem bla bla bla...continuă la rândul ei fata.
Evident, cei doi nu se înţelegeau. Pe de altă parte, Sasha găsea acestă mică discuţie amuzantă. Pufni în râs atrăgând atenţia şatenului, care îl privi uimit. Blondul răspunse distrat, apropiindu-se de ea:
-Ai ceva tupeu, nu-i aşa? Aflând cine sunt, mă jigneşti în faţă...Aş fi curios care ţi-e numele, prinţesă?
-De...Isabela, se răzgândi bruneta în câteva secunde. Deşi cei din afara întinderii castelului nu-i cunoşteau înfăţişarea, cu toţii auziseră că numele moştenitoarei era Tiberius Desiree, însă nu şi Isabela. Ar fi fost prea periculos să-i dea de înţeles cine era ea cu adevărat.
-Ai avut parte de o mulţime de femei, dar nu cred că ştii numele vreuneia. De ce tocmai pe al ei trebuie să-l ştii? comentă celălalt băiat.
-Nu-mi amintesc să te fi întrebat ceva, Nate.
La auzul replicii, individul făcu nişte paşi în spate înghiţind în sec. Nu-l prea încânta ideea de a-şi enerva şeful, dar nici atitudinea fetei. Cu toate acestea păstră tăcerea pe toată durata discuţiei dintre Sasha şi Desiree. „S-a îndrăgostit tocmai de ea? La naiba, la ce mă gândesc! Ştiindu-l o vrea doar pentru o noapte.”
În timp ce Nathaniel era ocupat cu gânditul, cei doi continuau să vorbească. Pe Desiree nu părea s-o deranjeze adresarea cu „prinţesă”. Într-un final, când blondul se plictisi de atâtea ocolişuri ale subiectului, o întrebă ce vroia de fapt. Răspunsul îl uimise, era ultimul lucru pe care credea că-l poate auzi de la o femeie.
-Vrei să fi cavaler? Şi vrei ca eu să te antrenez? Nici gând !
Fata încercă să-l convingă argumentând că dacă, după atâta timp de fărădelegi, nu a fost capturat, el ar putea fi singurul care ar putea-o învăţa. Cum în regat exista o singură posibilitate ca o femeie să devină cavaler, nu avea altă şansă, trebuia să învingă un cavaler. Dar dacă i-ar fi cerut lui Chris, acesta n-ar fi acceptat, pe motiv de pericol pentru ea. Pe de altă parte, se anunţau vremuri grele. Regulile cu privire la acceptarea în oaste urmau să fie mai stricte. Acum era momentul, nu mai avea mult de aşteptat ! Concursul se ţinea în scurt timp...I se vedea pe chip, chiar şi în ochii verzui, acea dorinţa.
Sasha zâmbi, amintindu-şi de trecut, când avea un singur ţel – să devină mai puternic. I se părea evident că tânăra tânjea după libertatea de a face ce vrea când vrea. Mai important, vedea în ea dorinţa de a fi considerată egalul oricărui bărbat şi tratată ca atare. De a fi tratată ca o persoană puternică !
Într-adevăr oferta îl tenta. Să transformi o fată atât de tânără şi fragilă într-una care poate învinge orice cavaler era o provocare chiar şi pentru el. Şi pe deasupra într-un timp atât de scurt, fără a o implica în ceva ce i-ar pune în pericol înscrierea pe lista candidaţilor la oaste. Simplul fapt că vorbea cu el reprezenta un pericol la acest ţel !
Nu credea că o fată se poate ridica la nivelul unui bărbat, cu atât mai mult la nivelul unui cavaler...nu credea nici măcar că o fată poate lupta. În schimb, credea că ele sunt fragile, delăsătoare şi fricoase. Cum să pună antrenamentul pentru un bărbat în spinarea unei femei? Imposibil să reuşească !
Cu toate acestea, acceptă oferta. Întotdeauna îţi atinse ţintele, acum de ce n-ar putea? Din cauza unei simple femei? Nu ! Era provocarea perfectă ! Şi chiar de ar fi să nu reuşească, încă avea de cercetat nişte bănuieli în privinţa ei.
-S-a făcut ! îşi afirmă calm decizia, întinzându-i palma.
Desiree întinse la rândul ei palma, astfel încât mâinile celor doi se uniră într-o străngere bărbătească. Blondul privi atent încheietura prinţesei cât timp dură acest salut tipic bărbaţilor. Era sigur că văzuse tatuată o formă, însă nu avusese poziţia adecvată cât să zărească întregul desen. Observă o aripă pe care era gravat „Sapientia est...” , însă restul nu apucă să vadă nici jumatatea cealaltă a tatuajului şi nici a scrisului.
Bruneta îl zări pe Chris şi plecă în pas grăbit pentru ca acesta să nu-şi dea seama cu cine vorbea ea. Îi ceru scuze roşcatului, dar pretinse că ar fi intervenit o „urgenţă” şi s-a rătăcit la întoarcere. Christopher nu părea deloc încrezător în scuza fetei, dar se făcuse prea târziu pentru a mai dezbate problema. Amândoi încălecară şi ajunseră numaidecât la palat.
Răcoarea se lăsase odată cu apusul soarelui. Pe bolta din ce în ce mai întunecată licuricii argintii îşi făceau apariţia. Unul ici, unul acolo, apoi mai apărea unu şi încă unu, până ce umplură cerul întreg. Mândra luna nu putea lipsi nici ea. Se înălţa strălucitoare spre a completa tabloul nocturn. În case oamenii stingeau lămpile care încă rămăseseră aprinse. Pe stradă se auzeau doar câţiva greieraşi fără somn. Obscuritatea nopţii înghiţise regatul, iar acest întuneric îşi arăta colţii.
Aşezat lângă un copac, un băiat privea jocul de stele de pe boltă.
- „Sapientia est” ş-o aripă. „Înţelepciunea este...” , şoptea gânditor blondul.

V. Captura


Abia se luminase de ziuă ! Vrăbii şi păsări cântătoare îşi făceau auzite micile lor serenate, dând concerte acute printre ramurile copacilor. În aer plutea mireasma trandafirilor, crinilor şi a florilor specifice zonei. Cireşii târzii aveau din belşug roade pe cât de frumoase pe atât de cărnoase. Pe laturile cărării din pietre încinse de căldura verii, tufişuri modelate de grădinari îşi etalau splendoarea verde. În capătul grădinii se găsea o mică „terasă” în întregime din marmură albă cu câteva urme liniare maro. Geamurile lipseau, însă pe stâlpii ce susţineau bolta simplă si rotundă se încolăciseră flori parfumate. Pe de altă parte, în mijlocul grădinii se afla o fântână de piatra, în apa căreia se reflecta foarte puţin lumina datorită acoperişului de forma unui „V” al acesteia.
Razele soarelui mângâiau colţul de Rai, adăpostit între zidurile mari ce înconjurau palatul.
Pe acele cărări pietruite atent doi bărbaţi se plimbau de zor.
Unul era un om înaintat în vârstă, rumen la faţă deoarece petrecea mult timp în grădină. Ochii mici şi încercănaţi nu fuseseră afectaţi de trecerea timpului, deşi purta mereu aceeaşi ochelari la fel de bătrâni precum dânsul. Încă avea mâini dibace căci modela tufişurile mult mai bine decât grădinarii cei tineri. Sprâncenele groase se încleştau deasupra nasului mic. La coada ochiilor şi la tâmplă se zăreau urmele lăsate de timp pe pielea lui aspră - riduri. Aceleaşi încreţituri acopereau mâinile. Purta o salopetă moronie şi o pălărie de paie, la fel cum obişnuiau fermierii, oameni gospodari printre care în tinereţe era mândru să se numere. Era un bătrânel foarte draguţ ce culese învâţăturile vieţii, isteţ foc, dar modest.
În dreptul acestui grădinar mergea un alt bărbat la vreo treizeci de ani. Era un adult înalt, bineclădit – un om viguros, cu o ţinută dreaptă spre deosebire de moşneagul niţel cocoşat. Purta uniforma specifică fierarilor – un tricou mulat de culoare neagră pe dedesubt hainei portocalii puţin murdară şi pantaloni largi care în partea de jos erau bagaţi în cizme. Bineînţeles că la brâu se afla sabia bine înfiptă în teacă, deoarece Richard ordonă ca toţi cei ce ştiu să mânuiască sabia s-o ţină mereu la-ndemână. Pe sub sprâncele stufoase doi ochi aurii priveau în jos. Pe faţa bărbatului se observa veselia căci râdea cu poftă, iar gropiţa din bărbie se mişca odată cu glumele pe care acesta le scotea. Fierarul şaten precum coaja de nucă facea parte din familia Adgar. Era genul de persoană strictă, mândră, care îşi respecta obligaţiile slujbei şi care îşi slujea cu credinţă regele.
Cei doi domni Adgar, tată şi fiu, împărtăşeau opinii la adresa întâmplărilor din ultima perioada, precum şi despre recrutarea cavalerilor care va avea loc în scurt timp.
Amândoi auziseră că ultima lovitură acelei bande vestite ajunse la urechile împăratului. Noutăţile îl enervaseră cumplit, iar când află de eşecul celei mai bune armate a sa îşi ieşise din minţi de furie. Se zvonea chiar că unii dintre soldaţi ar fi fost trimişi la închisoare din această pricină sau retrogradaţi. Umbla vorbă că însuşi comandantul, Christopher, în ciuda poziţiei sociale pe care o avea şi a sângelui nobil, fusese ameninţat de conducător. Avea să-şi îndeplinească misiunea de a captura cât mai mulţi nelegiuiţi din banda problematică şi mai ales pe şeful lor, iar de nu va reuşi cât de curând îşi va pierde mai mult decât titlul, averea sau chiar postul.
Teama lor era accentuată de lipsa cavalerilor. Cei mai mulţi, în frunte cu Christopher, părăsiseră meleagurile castelului în speranţa de a-şi îndeplini sarcina cât mai repede cu putinţă; restul nu dăduseră urmă de viaţă de când se întoarseră de la ultimul eşec. La început nu le dăduseră crezare acestor zvonuri, însă întâmplările din ultimele ore îi determinară să le mai dezbată. Totuşi, părea cu putinţă ca regele să fi hotărât astfel !
O altă discuţie se referea la recrutări – după cum am pomenit mai sus. Bărbaţii se învoiră că munca unui soldat nu se putea numi chiar uşoară, însă oare ce candidaţii vor fi? Iscusiţi sau împiedicaţi? Puternici sau doar lăudăroşi? Ei bine, de un lucru puteau fi siguri: vor afla odată cu începerea evenimentului şi nu mai aveau prea mult de aşteptat.

~*~

În acealaşi timp, în pădurea de la marginea împărăţiei, un tânăr blond le explica planul de atac subordonaţiilor. Băiatul explica pe înţelesul fiecăruia, aşa cum obişnuia, folosind o hartă desenată – în timp ce vorbea - cu o creangă subţire pe o întindere mică de nisip. Fiind bun la ceea ce făcea, reuşise să cerceteze timpul în care era păzită ţinta lor. Peştera pe care intenţionau să o prădeze avea o încăpere plină de aur şi argint, însă avea şi gărzi căci Richard dorise să-şi păstreze avuţia în siguranţă...o presupusă siguranţă.
Blondul se strecurase de atâtea ori în preajma paznicilor încât aflase că schimbul avea loc la douăsprezece ore: la şase şi la optsprezece, însă exista o scurtă pauză de două minute între schimburi. Exact greşeala pe care o aştepta !
Strategul şi, totodată, şeful bandei privi în toate părţile întrebându-şi camarazii dacă au înteles planul, iar răspunsul fu pozitiv, după cum prevăzuse. Cu toţii se ridicară pregătindu-se de atac, iar conducătorul le dădu ordin să o ia înainte fiindcă îi va ajunge curând. Când tipul şaten aflat lângă el dori să plece, acesta îl prinse de încheietura mâinii.
-Nate, pentru tine am ceva special.
Individul îl privi pe Sasha cu o urmă de mirare pe chip.

~*~

Câteva ore mai târziu, razele aurii pătrundeau pe fereastra întredeschisă şi se strecurau jucăuşe printre genele dese ale prinţesei. De altfel un ciocănit înfundat şi o voce care o întreba dacă se trezise se auzeau dinspre uşa, aşa încât Desiree se văză nevoită să deschidă şi să revină din Tărâmul Viselor pe Pământ. Se ridică leneşă în şezut, apoi mormâi somnoroasă un „Intră!”.
-Scuzaţi deranjul, Milady, mărturisi persoana nou-venită.
Uşa se mişcă scărţâind, un zgomot neplăcut urechilor unei printese. În vederea brunetei apăru o femeie nici prea înaltă, nici prea scundă, plinuţă şi roşie-n obraji. Strângea cu mâna şorţul legat peste rochia crem până în pământ. Bătrânica avea părul cărunt prins într-un mic şi simplu coc.
Isabel o recunoscu imediat – nu era nimeni alta decât doica ei din copilărie. În această dimineaţă venise s-o ajute cu îmbrăcatul, un obicei practicat de familiile regale. Când era doar un copilaş brunetei îi plăcea acest obicei, însă odată cu trecerea timpului se simţea oarecum jenată. În cele din urmă, fu de acord să se lase îmbrăcată de doică.
-Cine este norocosul băiat? o iscodi bătrânica imediat ce observă privirea din ochii tinerei.
-Doică Marie...
-Nu te sfii, scumpa mea. Te cunosc de când erai cât o neghină, aşadar îmi poţi spune orice, copilă.
Bruneta îi aruncă o scurtă privire cu ajutorul oglinzii, apoi îi dezvălui o parte din taină, dar se opri brusc:
-E înalt, tânăr...
Fata plecă privirea, iar Marie înţelese că nu dorea să discute despre acel băiat în momentul de faţă. Doica termină în scurt timp de pieptănat, apoi părăsi încăperea.
Prinţesa rămase o clipă în faţa oglinzii admirându-şi ţinuta. Era o rochie de mătase, de culoarea piersicii. În partea de sus aluneca sublim pe corp, revărsându-se în partea de jos. Avea câteva fontiţe de aceeaşi nuanţă începând de la sâni şi până la talie. Mânecile aveau o lungime chiar mare, ci până la cot stăteau lipite de mâna fetei, apoi se continuau puţin încreţite, dar largi. Dedesubtul rochiei se afla un voal alb care se vedea la capătul mânecilor. În picioare avea o pereche de pantofiori simpli din piele de leu. Un lănţisor finuţ de aur atârna la gâtul fetei, iar în urechi avea câte o boboţă de aur. Nu avea o coafură extravagantă, din contră, doar două suviţe împletite şi prinse la spate cu o panglică subţire de mătase.
Tânăra cobora cu stilul împărătesc scările mărmurite, ţinându-şi cu ambele mâni partea de jos a rochiei.
Faţa ei exprima fericire. Un zâmbet larg, strălucitor şi doi ochi de smarald îi luminau chipul rozaliu.
Odată ce deschise poarta palatului o lumină puternică îi lovi ochii. Un miros plăcut îi înfundă simţurile. Auzea simfonia păsărelelor şi vedea frumoasele grădini ce-i aparţineau întinzandu-se la orizont. Dar ceva lipsea – cavaleria. Caii nu păreau să fie în grajduri şi nici soldaţii prin apropiere.
Brusc îl zări pe grădinar şi alergă veselă spre dânsul. Tocurile de vreo cinci centimetri loveau poteca încinsă până ce ajunse în dreptul bătrânelului.
-Domnule Adgar ! Domnule Calvert ! li se adresă celor doi bărbaţi, tată şi fiu.
Deşi numele de familie al amândurora era Adgar, prinţesa prefera să-l strige pe fierar după prenume, Calvert, iar pe grădinar după nume, deoarece era mai în vârstă.
-Bună dimineaţa, Milady ! răspunseră în cor cei doi domni făcând o mică plecâciune.
-Grădina arată minunat ! Cred că aţi muncit ceva la ea, îl laudă Desiree încântată pe bătrânel.
-Sunteţi prea bună, Milady, aprecie bucuros bărbatul încărunţit de vreme.
-Nu, nu, chiar arată magnific ! Domnule Calvert, aţi făcut ce v-am cerut?
-Desigur, spada vă aşteaptă în fierărie. Dacă îmi permiteţi, la ce vă este de folos?
-Bunule domn, nu-ţi pot spune decât atât: „De azi înainte, toţi cei ce sunteţi iscusiţi cu sabia, o veţi duce mereu cu voi.”
Tânara citase cuvintele tatălui său îngroşându-şi vocea. Adevăratul motiv era altul: Sasha acceptase să o antreneze, aşadar avea nevoie de o sabie.
-Iertaţi-mi îndrăzneala, însă Majestatea Sa nu va accepta ca dumneavostră să luptaţi sub orice pretext.
-Îţi faci prea multe griji ! Ţi-am spus să o făureşti în taină doar pentru a nu afla tata.
Trebuia să fie discretă, să nu afle nimeni de plecarea ei de la castel şi ea o ştia foarte bine. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Richard ar fi aflat că propria fiică se antrenează cu cel mai aprig duşman al lui? Ar fi fost prăpăd ! Biata fată nici nu dorea să-şi închipuie !
Prinţesa rămase prinsă în gânduri, cu privirea fixă, preţ de câteva clipe.
Un strigăt o scoase din transă. Din spatele zidurilor se auzea o voce cunoscută. Glasul unui tânăr înalt aşezat pe un cal negru îi era atât de familiar, încât nu se putu abţine să nu afişeze un zâmbet larg. Privea cu ochii mari spre poarta pe care avea să intre Chris.
O gloată de oameni călare pătrunseră în curtea castelului. Bărbaţii erau aşezaţi în şir şi aveau o ţinută ţanţoşă – spatele drept, pieptul înainte şi capul deobişnuit de ridicat. Cu toţii purtau straie de soldaţi, însă toate pătate de noroi şi sânge. Cu excepţia unuia, grupul purta haine vişinii şi armuri groase de metal în jurul încheieturilor, piepturilor, speţilor şi peste umeri, iar în picioare câte o pereche de cizme ridicate la vârf. Singurul cu îmbrăcămintea diferită, Christopher, avea două haine - una roşie spre vişiniu, iar cealaltă albă -, armură mai strălucitoare, dar acelaşi tip de încălţăminte.
Unii luptători erau răniţi, însă cu toţii în viaţă. Nu era unul care să simtă durere mai mare decât bucuria triumfului. Câştigaseră prima victorie împotriva vechilor inamici. Mai mult, ca dovadă pentru rege şi pentru mândria proprie aduseseră un prizonier, fostul şef al adversarilor. Nimic mai mult nu conta ! Totuşi, ar fi preferat să-l aducă pe Sasha...dar acesta era bun de asemenea !
În fruntea armatei, pe un armăsar de rasă, venea un nobil. Roşcatul era la fel de satisfăcut precum ceilalţi. Victoria dovedea, cel puţin pentru ei, că pot face faţă oricui.
Desiree vru să-l strige, însă se răzgândi văzând ostatecul. Acesta era legat cu o sfoară groasă de mâini şi obligat să alerge tot drumul până la castel, sfoara fiind în mâinile nobilului. Soldaţii erau călare, aşadar altfel n-ar fi putut ţine pasul cu ei, iar să fie târât în urma lor nu ar fi acceptat în veci. Avea hainele zdrenţuroase din cauza bătăliei. Pe corp erau urme de lovituri şi tăieturi. Evident obosit, captivul mergea abia ţinându-se pe picioare în spatele conducătorului de oaste. Părul şaten îi era ud, bretonul îi intra în ochii furioşi. De pe frunte îi alunecau picături de sudoare. Bolborosea înjurături şi jigniri la adresa armatei, în timp ce păşea pe cinci cărări. Soldaţii din jurul său îl ocărau, îl scuipau şi făceau glume pe seama lui, la fel ca înainte de a ajunge la palat.
Odată intraţi cu toţii în curte, Chris îşi opri armăsarul. Întoarse capul, apoi întreg corpul pentru a savura momentul: captura se prăvâlea în genunchi în faţa sa, la picioarele sale. Atunci fusese într-adevăr sigur că o istovise şi o înjosise întreg drumul. Pe chip îi apăru un rânjet de satisfacţie.
-Ce-avem noi aici, băieţi? râse răutăcios unul dintre bărbaţi. Amărâtul ăsta nu merită atâta efort. Ce-ar fi să ne jucăm cu el puţin, înainte să-l predăm, eh?
Cu acelaşi zâmbet batjocoritor, soldatul îl lovi cu piciorul în stomac când observă că încerca să se ridice în picioare. Prizonierul se aplecă tuşind, pe pământ căzând câteva picături de sânge din gura lui, din pricima loviturii. Acelaşi soldat lua o tolbă plină cu apă de la unul dintre paznici şi i-o întinse tânărului şaten:
-Cred că eşti tare obosit. Vrei nişte apă? Ups...continuă ostaşul vărsând intenţionat lichidul pe pământul încins. Cred ca poţi bea de pe jos, nu-i aşa?
Întreaga zi fusese fierbinte, însă acum aerul cald părea şi mai greu de respirat pentru cel captiv. Era atât de însetat încât gura i se părea mai uscată decât deşertul. Sătul de umilinţa la care era supus, cu un ultim gram de putere banditul se ridică şi se răsni către soldatul enervant gata să-l sfăşie cu mâinile goale.
-Aşteaptă numai până ies de-aici !
Dar imediat ce termină de vorbit o sabie îi apăru în faţa ochilor. Christopher o scoase din teacă şi o coborî încet la nivelul gâtului individului şaten.
-În locul tău mi-aş ţine gura, îl sfătui acesta. Duceţi răniţii la infirmerie şi aveşi grijă să primească toate îngrijirile. Restul veniţi cu mine. Apoi me-om putea bucura de victorie, om putea bea şi mânca pe săturate !
La ordinul roşcatului, patru dintre cavaleri îl însoţiră, iar ceilalţi îşi duseră colegii răniţi la infirmerie.
Desiree observă bărbaţii ce urmau să treacă pe lângă dânsa în drum spre Sala Tronului. Printre ei se afla şi acel şaten, aşa încât tânăra se întoarse ca acesta să nu-i poată vedea chipul.
Banditul acela îi era atât de cunoscut. Îl mai văzuse înainte, chiar cu o zi înainte. Nu-şi amintea numele, nu-l reţinuse, dar nici nu se sinchisea s-o facă. Tot ce ştia era că îl văzuse cu salvatorul ei blond. Din câte sesizase erau prieteni. Nu conta prea mult pentru ea ! Sasha era cel care avea să o antreneze, aşadar nu ar fi trebuit să o intereseze de vreun alt bandit. Categoric nu ! Era inamicul tatălui ei, deci şi al ei. De altfel, fusese insolent cu ea, chiar îi jignise tatăl. De ce i-ar fi păsat ce s-ar fi întâmplat cu el?! Nu era problema ei şi probabil îşi merita pedeapsa.
Da, nu-i păsa de Nathaniel ! Dar felul în care se comportaseră soldaţii...mai mult, cum se comportase Chris al ei. Vechiul ei prieten, căruia îi era milă de o pasăre rănită, care făcea totul în numele dreptăţii...de ce acţionase astfel? Nu era felul lui de a fi ! Inima i se frângea doar la gândul de a revedea vreodată acea latură a roşcatului.
În prima zi când părăsise palatul văzuse multe. Văzuse oameni beţi, prieteni care se atacau din cauza alcoolului ajuns la creier, oameni care vorbeau atât de urât cum nu crezuse că va auzi vreodată şi altele pe care nu şi le-a imaginat posibile. Nu i se păreau oameni, ci animale.
Dar în acestă zi era diferit. Nu erau oameni needucaţi, beţi sau nelegiuiţi, ci oamenii regelui.
Modul cum acţionaseră...cum îl ocărau, cum îl loveau, cum râdeau de suferinţa lui. Ea nu i-ar fi dorit aşa ceva nici celui mai mare duşman ! Poate că sufletul îi era prea bun sau inima prea moale pentru a înţelege. Totuşi...
Îi auzise vorbind, auzise tot ce-şi ziceau. Acele cuvinte atât de urâte care ieşeau din gura unor oameni ai regelui, unor cavaleri ! Acele jigniri, acea batjocură, acele injurii...
Oricât de obraznic ar fi fost Nate cu ea, nu-i spusese astfel de cuvinte. Poate nu îndrăznea din cauza blondului, însă Chris ar fi trebuit să oprească circul făcut de soldaţi. Ei depăşiseră mai mult decât bunul simţ, depăşiseră legea morală. Ce făceau nu era dreptate, ci răutate. Chiar nu realizau că-i provocau numai suferinţă fizică, în loc să-l convingă să-şi recunoască greşelile? Sau poate acest lucru le făcea plăcere. Doar amintindu-şi cele câteva minute simţea un dezgust profund.
Oricare dintre cele două variante ar fi, ea ştia ce văzuse. Nu credea că poate simţi milă pentru cineva de teapa şatenului. Dar după cele care se întâmplare chiar sub ochii ei înţelese că probabil acesta era unul dintre multele motive pentru are nelegiuiţii urau armata.
Statea cu privirea fixă şi cu sprâncenele încruntate comparând reacţiile needucaţilor pe care îi văzuse în regat cu reacţiile cavalerilor de adineori. Câteva clipe mai târziu, tânăra cu sânge albastru rosti hotârătă: „Ei sunt animalele”.
Cei doi bărbaţi rămaşi lângă ea, domnii Adgar, o priveau încurcaţi.
Desiree nu mai aşteptă o secundă, ci plecă în urma celor cinci soldaţi şi a prizonierului lor, fără a le da Adgar-ilor vreo lămurire.
În drum spre Sala Tronului simţea cum inima îi pulsează gata să iasă din piept de teama de a nu fi văzută, căci lucrurile ar fi mers şi mai rău, însă era decisă să afle ce urma să se întâmple. Cu respiraţia întretăiată şi inima strânsă se ascunse după unul dintre stâlpii uriaşi ce susţineau Camera Împăratească.
În capătul încăperii, pe un tron aurit, stătea ameninţător regele. Ca de obicei, haine de mătase din cea mai bună calitate îi mângâiau trupul. Fata se pregătea să audă vocea groasă şi impunătoare a tatălui său care va da verdictul necruţător, apoi o linişte mormântală. Spre surprinderea ei, însă, se înşelase.
-Înainte de toate, începu Richard pe un ton impunător după cum era de aşteptat, răspunde-mi la o întrebare. Unde se află Sasha?
-Nu ştiu, refuză Nate să-i dezvăluie adevărul, fără vreo expresie de frică sau orice altceva. Şi chiar de-aş şti, nu ţi-aş spune.
-Gândeşte-te bine, minciuna te-ar putea costa viaţa. Te mai întreb o dată: unde e Sasha? ridică împăratul tonul când pronunţă ultimul cuvânt.
-Du-te dracului ! continuă banditul scuipându-l.
-Prea bine, atunci! se răsti băbratul indignat de sfidarea şatenului. Spânzuraţi-l în Piaţa Publică pe nenorocit ! Să vadă toţi ce primesc cei ce mi se împotrivesc.
Prinţesa nu păru prea afectată, căci se aştepta la un astfel de ordin, însă o mirase tupeul tânărului.
Soldaţii încuviinţară şi părăsiră Sala Tronului. Christopher adună cavalerii cu ajutorul cărora îl capturase pe Nate şi câţiva arcaşi, apoi trimise câtiva oameni să împrăştie zvonul pentru ca lumea să se adune în Piaţa Publică. Spre ghinionul condamnatului, fu din nou nevoit să alerge după armăsar. Pe de altă parte, parcă ar fi preferat alergatul decât batjocura oamenilor pe lângă care trecea.
După cum era de aşteptat oamenii trimişi îşi îndepliniră cu succes misiunea. Astfel, după vreo jumătate de oră Piaţa Publică era plină ochi. Cavalerul care îl enervase pe Nate mai devreme îşi reluă activitatea.
-Ştii să faci un nod zdravăn, nu-i aşa? zise acesta aruncându-i ştreangul.
-Să-mi leg singur ştreangul? râse sarcastic şatenul, deşi îl înodase. Mi-ar plăcea să ţi-l leg ţie.
Roşcatul luă funia analizând nodul. Avu o mare surpriză când realiză că era bine făcut. Atunci le aminti celorlalţi că execuţia poate începe deoarece se adunaseră destui oameni.
-Trimite-mi o scrisoare de pe lumea cealaltă, îl sâcâi acelaşi soldat pe banditul ciudat de binedispus.
-Nu-ţi face griji. Tu vei avea ocazia asta.
-Vorbeşti prostii! Ai funia la gât şi crezi că vei trăi mai mult de cinci minute.
-Dacă n-o s-o fac, mă voi asigura că te iau cu mine în Iad. „Ar fi bine să ai un plan bun, Sasha.”
La auzul ameninţării saldatul pufni în râs. Le spuse şi celorlalţi cavaleri motivul amuzamentului, care avu acelaşi impact şi asupra lor. După câteva momente îşi şterse lacrimile provocate de reacţia de adineuri, apoi îşi drese glasul. I se permise onoarea de a ţine discursul dinaintea oricărei execuţii. Nimic special, doar numele condamnatului, motivul şi alte chestii de care nu era nimeni interesat. Între timp, Nate continua să caute cu privirea prin mulţimea agitată.
Dintr-o data se făcu linişte. Cavalerul sâcâitor ridică mâna, apoi o lăsă brusc în jos zicând publicului „Să ne bucurăm de spectacol !”. Acesta era semnul pentru a începe, astfel încât călăul urmă ordinul. „Prezentatorul” rânji satisfăcut numai la gândul momentului ce tocmai începea.
Ochii mulţimii erau aţintiţi asupra execuţiei, când un pumnal venit parcă de nicăieri tăie ştreangul şi se înfipse în stâlpul de lemn care susţinuse greutatea tânarului şi a funiei. Şatenul căzu pe „scena” improvizată tuşind. Fără a mai sta pe gânduri se folosi de pumnalul înfipt pentru a-şi elibera mâinile din strânsoarea atât de inconfortabilă, apoi se eliberă de ştreang.
-Ţi-a luat ceva timp, Sasha! strigă tânărul ferindu-se de călăul care se dezmeticise.
Restul oamenilor priveau aiuriţi în jur. Nici ei, nici cavalerii, nici arcaşii nu văzuseră cuţinul venind sau cine îl aruncase. Roşcatul ar fi ordonat arcaşilor să tragă, însă nu ştia în cine. Aşadar, fără ezitare, le ordonă cavalerilor să reprinda evadatul încă aflat acolo, iar arcaşilor printr-un semn să urmărescă mişcarea spectatorilor.
Aşadar blondul era printre privitori. Luase varianta acesta în calcul, tocmai de aceea aduse câţiva arcaşi cu el. Dacă într-adevăr el aruncase pumnalul, nu că ar fi putut fi altcineva, atunci nu şi-ar fi lăsat prietenul să lupte singur cu atâţia soldaţi. Ar fi încercat să-l ajute, iar arcaşii l-ar fi putut lovi. Arcaşii, ascunşi pentru a nu exista pericolul de a-i observa, îşi pregăteau săgeţile. Chris presupuse că l-ar fi putut doar răni, astfel încât le ordonă să otrăvească săgeţile. În aceste circumstanţe, chiar dacă nu ar fi fost o lovitură fatală, otrava şi-ar fi făcut treaba.
Cavalerul anticipase parţial corect ! Sasha îşi făcu apariţia curân, atacându-l direct. Nu fusese descoperit deoarece purta o mantie aspră, având capul acoperit de acesta. Totuşi, instinctele roşcatului se activară astfel încât scăpase doar cu o tăietură.
-Nu-i rău pentru un câine al împăratului, aprecie blondul zâmbind.
-Din păcate pentru tine nu-ţi pot spune acelaşi lucru. Ai devenit previzibil, dar voi fi fericit să te văd în cuşcă.
-Prea măreţ vis ca să-l duci la împlinire !
Chris scoase spada din teacă şi se pregăti de luptă corp la corp. Era sigur că de această dată nu-i va mai scăpa printre degete. Îl privea ameninţător îndreptându-şi arma spre el. Sasha îşi potrivi cuţitul pe care îl luase ca rezervă.
Câteva secunde mai târziu, în mijlocul pieţei, lupta era în toi. Deşi erau doar doi, bandiţii păreau să facă faţă cavalerilor, iar arcaşi aşteptau momentul potrivit de tragere. Mulţimea stătea nemişcată, urmărind fiecare mişcare. Unii strigau încurajări, în timp ce alţii erau prea uluiţi, speriaţi sau şocaţi pentru a mai scoate un sunet.
Cei doi îşi lipiră spatele unul de altul, aşa încât să nu fie atacaţi din toate păţile. În jurul lor se învârteau soldaţii. Cavalerii erau în superioritate numerică, iar săbiile le erau de trei ori mai lungi decât pumnalele cu care se apărau adversarii.
-Mulţumesc că te-ai gândit la viaţa mea! se adresă Nate camaradului său. Ce ţi-a luat atât ?!
-Regret să te dezamăgesc, dar nu mă vei lua cu tine în iad ! îl întrerupse soldatul enervant.
Nate se încruntă auzind comentariul şi vru să-l atace, însă o mână pătată de sângele roşcatului îl prinse de încheietură. Ţinându-l strând, blondul se folosi ce cealaltă mână pentru a-şi elibera drumul. Oricât de curajos să fi fost, ştia că şansele sunt minime împotriva atâtor cavaleri. Înainta fără frică trăgându-şi prietenul în urma lui. În acel moment scopul lui nu era distracţia sau uciderea soldaţilor, ci salvarea vieţii.
Cei doi trecură de cavaleri şi străbăteau mulţimea agitată care se dădea la o parte îngrozită. Îndreptându-se spre armăsarul ciocolatiu cu care Sasha venise, acesta observă arcaşii îndreptându-şi săgeţile spre ţintă.
Fiind urmărit îndeaproape de Christopher, blondul îi spuse celuilalt fugar să încălece. Se opri preţ de o clipă, cât fu nevoie pentru a-l dezarma pe cavaler şi a-l îndepărta printr-o lovitură zdravănă. Fără a mai pierde timpul, încălecă în spatele lui Nate, iar calul începu să galopeze.
-Acum ! le ordonă roşcatul arcaşilor pe un ton hotărât.