The Legend of a Samurai

I. Sclav

Am deschis uşa cu model de dragon şi m-am strecurat afară din casă purtând o parte costumul tatălui meu. În oraşul în care locuiam atunci vedeam zilnic samurai, îmi plăcea mult felul lor de a fi, păreau să trăiască fiecare clipă din plin şi adesea îmi doream să devin unul. Mă antrenam aproape toată ziua, ştiam că doar cei mai buni războinici pot deveni samurai – de aceea ei nu erau numeroşi.

Iar pe lângă mândria personală, trebuia...trebuia să devin unul dintre ei, măcar pentru a apăra onoarea clanului. Familia regală avea mari aşteptări de la noi ca urmaşi ai shogunului, dar nu aveam să fim toţi fraţii mari războinici. Din fiecare generaţie nobilă se alegea câte un singur reprezentant, cel mai vrednic, pentru a duce moştenirea mai departe.

- Va trebui să mai creşti.

M-am întors rapid şi am zărit un bărbat înalt, îmbracat într-un kimono de mătase verde închis cu nişte imprimeuri aurii foarte frumoase; stătea rezemat de zid şi mă privea blând, zâmbindu-mi.

- Am nevoie de el, mi-a zis pe un ton serios apropiindu-se încet.

Am privit în jos – haina îmi era mult prea lungă. Am dat-o jos de pe umeri şi i-am înmânat-o lui entuziasmat.

- Pleci la război, tată?

Nu mi-a răspuns pentru că de fiecare dată când purta armura de samurai mergea pe câmpul de luptă, iar eu o ştiam. Niciodată nu înţelegeam expresia din ochii lui, dar mă bucuram când pleca într-o bătălie – ştiam că se va întoarce victorios, întotdeauna o făcea.

- Nu poţi veni, Akira, e prea periculos.

- Dar, tată, pot lupta.

A oftat, apoi a scos katana din teacă şi mi-a întins-o. Credeam că acela va fi cel mai umilitor moment, când am apucat mânerul şi am scapat sabia de cum samuraiul a lăsa-o în mâinile mele – era mult mai grea decât credeam. Adevărul e că nu aveam prea multă forţă fizică...

- Ai doar nouă ani, dar când vei fi creşte, îţi promit că mă vei însoţi în fiecare luptă. Acum, însă, nu eşti suficient de puternic.

Şi-a trecu mâna prin părul meu aşa cum face orice părinte, apoi a părăsit curtea împreună cu samuraii subordonaţi lui. Am privit în urma lui...

...Şi a fost ultima oară când l-am văzut.

Nu ştiu dacă a supravieţuit, nu ştiu cât din casă a mai rămas în picioare, nici de fraţii mei nu mai ştiu, ştiu doar...nimic.

În încăperea răcoroasă se auzeau doar sunetul paşilor la contactul cu firele de paie şi sforăitul adormiţiilor. Fata se opri în dreptul meu zâmbind jucăuş, apoi vărsă apa din ulcior, întrerupându-mi visul. Am deschis ochii brusc, dar înainte de a putea spune ceva am simţit o mână caldă acoperindu-mi buzele şi o voce subţire şoptindu-mi să nu fac zgomot.

- Ce crezi că faci, Sayuri? Am murmurat după ce şi-a îndepărtat mâna.

- Aveai nevoie de o baie, duhneşti!

Se ridică în picioare aranjându-şi părul negricios şi îşi curăţă de praf kimonoul. Haina era de un roz pal cu o cusătură gălbuie pe margini şi o dâră lată, argintie în dreptul pieptului, mult mai contrastantă decât panglica subţire, albicioasă din jurul taliei. Fiind una dintre însoţitoarele fiicei nobilului, Sayuri făcea parte din puţinii cărora stăpânul le permitea să poarte asemenea veşminte. Kimonoul se prelingea frumos pe trupul ei aparent fragil; dacă nu aş fi cunoscut-o atât de bine, nu aş fi ghicit niciodată forţa şi agilitatea pe care le avea. Am întrebat-o de multe ori despre trecutul ei, însă întotdeauna refuza să mi-l spună, astfel încât am presupus că era fiica vreun soldat, răpită într-un raid al armatei coreene.

- Încă mai vrei să fugi?

Zâmbetul ei ştrengăreţ de adineauri dispăruse, iar ochii ei prinseseră o sclipire periculoasă.

- În sera asta, după ce termini munca, vino în bucătărie.

Înainte de a mai apuca eu să spun ceva, s-a strecurat afară cu agilitatea unei feline, lăsându-mă să mă întreb ce avea de gând.

O dâră palidă de lumină se prelingea de la intrare până la câinele vagabond ce dormea liniştit pe un morman de paie. Am dat să ma ridic încet astfel să nu-i trezesc pe ceilalţi, dar unul dintre soldaţi a deschis brutal uşa de lemn. Cu nişte vorbe aspre, ne-a scos pe toţi afară din încăpere - fostul grajd devenit o dărăpănătură care servea drept „dormitor” pentru sclavi. Era un loc umed, prea răcoros pentru gustul meu şi mirosea îngrozitor a transpiraţie, dar se dovedise util împotriva ploii şi a zăpezii – făcând abstracţie de cele câteva găuri din tavan.

Odată ieşit, simţeam cum soarele mă orbeşte. Nu ştiam cât era ora, ştiam doar că era timpul să-mi încep munca, iar temperatura ridicată avea să fie o problemă.
Pe la miezul zilei, căldura devenise insuportabilă. Cu câteva ceasuri în urmă, îmi dăsusem haina jos pentru a-mi şterge sudoarea, apoi mi-o aşezasem pe cap pentru a mă apăra de soare. Razele fierbinţi îmi ardeau pielea dându-i o nuanţă arămie, iar cu fiecare minut aerul părea tot mai irespirabil. Faptul că soldaţii beau în faţa mea nu îmi ajuta deloc gâtlejul însetat.

~ * ~

Am aşteptat să adoarmă ceilalţi sclavi, apoi m-am ridicat de pe culcuşul meu improvizat şi m-am îndreptat spre uşă. Din fericire, am reuşit s-o împing fără zgomot şi m-am furişat prin spatele gardianului de serviciu. Am alergat până la bucătărie, am inspirat adânc cât să-mi reglez respiraţia şi am intrat zâmbind, ca şi când aş face plimbarea de seară. M-am învârtind printre mesele lungi pe care bucătăresele găteau, inspirând plăcutul miros al mâncării calde şi căutând-o pe Sayuri. Fetele, fiindcă majoritatea era în jurul vârstei de douăzeci, ma urmăreau printre gene chicotind şi şoptind între ele.

La marginea unei mese am zărit-o pe Eunhye. Avea părul brunet prins într-o coadă cu ajutorul unei clame ruginii, iar în jurul taliei era legat un şorţ maroniu pentru a-i proteza picioarele dezgolite. În rochia veche ce-i ajungea până deasupra la genunchi şi cu mânecile suflecate, curaţa peştele, rănindu-şi uşor arămie cu fiecare solz aruncat împrejur. Avea trupul zvelt, bine proporţiunat, cu o tentă de fragilitate, însă şi o minte ageră.

- Jin-Sang! Exclamă ea veselă de îndată ce mă observă. Sayuri te aşteaptă sus, te conduc eu, îmi şopti prinzându-mă de braţ.

Nu mă mira faptul că aflase despre întâlnirea pe ascuns cu Sayuri, deoarece Eunhze era genul de persoană loială, care mai degrabă s-ar sacrifica decât să-şi trădeze prietenii. Această trăsătură mă îngrijora oarecum...

- Ce s-a întâmplat cu mâinile tale? Am întrebat aţintindu-mi ochii asupra zgârieturilor şi vânătăilor de pe ele.

- Oh, nimic! A zâmbit ea, agitându-şo o mână în aer pentru a accentua cuvintele. Solzii sunt chiar ascuţiţi, ştii? Eram sigur că râsul ei era fals.

- De ce? Întrebarea părea s-o surprindă. De ce te-au lovit? M-am întors spre ea şi, apucând-o de umeri, i-am căutat privirea.

- Nu...nu e ce crezi, se bâlbâi tânăra.

Nu e ce crezi... Ce altceva putea fi? Eunhye era o fată încântătoare, dar totuţi o sclavă, iar soldaţii aveau întotdeauna poftă de o companie feminină. Ştiind-o, bruneta nu le-ar fi permis fără luptă, nu că ar fi putut face multe împotriva lor.

Am mers câteva minute în spatele ei prins în propriile gânduri, apoi am vrut să redeschid subiectul şi să aflu cine o rănise. Desigur, nici eu nu aveam vreun drept faţă de războinicii Coreei, dar-

Gândurile mi-au fost întrerupte de contactul cu ceva tare. Înainte de a înţelege ce se întâmplase, m-am trezit înghesuit într-un dulap întunecos cu o palmă apăsându-mi buzele. Auzeam nişte voci, astfel încât am presupus că fata m-a împins aici pentru a nu fi văzut de cei care vorbeau. Când ochii mi s-au obişnuit cu lumina scăzută, am văzut-o pe Eunhye, iar bănuiala mi-a fost confirmată.